EXCLUSIV: Oleksandra Bilash, medic ucrainean refugiat: Un medic care nu lucrează zilnic își pierde calificările, experiența și interesul pentru muncă. Polonia a oferit cu 100% mai multe oportunități

Dr. Oleksandra Bilash
Dr. Oleksandra Bilash

După doi ani de locuit în Polonia, îi este greu să spună acum unde este casa ei. Oleksandra Bilash a fugit din ,,inima de oțel a Ucrainei”, așa cum se numește orașul Kryvyi Rih, în care a trăit cea mai mare parte din viața sa. S-a mutat cu familia din cel mai lung oraș din Europa, afectat de război, în vestul Ucrainei, după care a plecat în Polonia. Oleksandra Bilash, de profesie medic, a fost angajată la început în țara gazdă în aeroportul din Varșovia pentru a face curățenie în birouri. Cum a reușit să lucreze ca medic în Polonia și ce-i sfătuiește pe lucrătorii medicali ucrainenii refugiați prin Europa, aflați în exclusivitate în acest episod al serialului multimedia ,,Ce acces au pe piața muncii medicii ucraineni refugiați în România, Polonia, Republica Moldova”, realizat de videomedicina.ro.

Alexandra Mănăilă: Care este povestea dvs. de refugiat?

Oleksandra Bilash: Sunt din regiunea Dnipropetrovsk, din Kryvyi Rih. Am un copil mic, pe atunci avea 1,5 ani.  La trei luni după începerea marelui război, eu și familia mea ne-am mutat în Kalush, vestul Ucrainei. În iulie 2022 am plecat în Polonia, la Varșovia. Au fost mama și tata acolo. Dar tatăl meu s-a îmbolnăvit de cancer, acolo a primit tratament. Am avut și un prieten în Varșovia care m-a ajutat să mă mut.  Sora mea mai mică locuiește aici.

Alexandra Mănăilă: Ce experiență profesională aveți?

Oleksandra Bilash: Cu aproximativ 1,5 ani înainte de război am lucrat într-un spital cu policlinică, dar în timpul studiilor am participat și la diferite tehnici, operații. Am fost terapeut (medic de familie) în Ucraina.

Alexandra Mănăilă: Care a fost primul dvs. job în Polonia?

Oleksandra Bilash: Prima mea slujbă a fost la aeroport – am curățat birourile acolo. Mama mea venise mai devreme, ea a primit un loc de muncă prin intermediul agenției. Când am ajuns, am făcut același lucru. Am lucrat 5-6 zile pe săptămână de la 5 la 14.00. În Ucraina, am fost angajată și ca dietetician așa că după ce munceam la aeroport, ofeream consultații online pentru clinetele mele care doreau să slăbească.

Alexandra Mănăilă: De ce documente ați avut nevoie pentru a putea profesa în domeniul medical în Polonia?

Oleksandra Bilash: În timp ce lucram la aeroport, colectam documente. Prietenul meu, care trăiește în Polonia de mult timp, a spus că este necesar să se facă o apostilă în Ucraina. Am făcut-o acasă. Am mai avut nevoie de o diplomă, documente de la școală, pașaport. Ce documente am nevoie, am aflat, în special, de la grupurile din telegram.  Și prietenul meu m-a învățat multe. Chiar înainte de război, medicii din Polonia au putut lucra în baza așa-numitei legi limitate, adică a unui sistem simplificat. Când a început războiul, această oportunitate a rămas și medicii noștri, ucraineni, o folosesc. Este vorba despre un permis de muncă, eliberat pentru o anumită perioadă de timp. Trebuie să existe un medic senior care să se uite cum lucrează medicul.  M-am dus pe websiteul Ministerului Sănătății din Polonia, unde era o listă cu documente necesare: copie legalizată a diplomei cu cererea, certificat de bună practică, pașaport, toate trimise fie prin poștă, fie personal. La minister se depune o declarație, în care trebuie specificată specializarea și apoi se așteaptă un răspuns pozitiv sau negativ.  Eu am primit răspunsul foarte repede – în două luni.  Apoi, se merge la Izba lekarska (Colegiul Medicilor) – aceasta este pentru cei care nu au un examen de pre-limbă (vorbim despre un examen de limbă de specialitate pentru medici). Toată lumea merge la așa-numitul interviu unde membrii comisiei medicale pun întrebări, iar medicul aplicant comunică cu aceștia. Ultima parte este un examen scris, descrierea unui caz concret și apoi răspunsul comisiei.  Avizul pozitiv oferă dreptul de a desfășura activități medicale în Polonia. Două săptămâni mai târziu, Colegiul Medicilor eliberează un card de plastic – un certificat medical și o parafă cu un număr. Am primit acest permis timp de 5 ani.  În tot acest timp, ar trebui să am un tutore – un medic care, ca să spun așa, mă ajută. Este un spital în care mergem la muncă.  În cazul în care angajatorul nu are o astfel de persoană, atunci aplicanții nu pot ocupa locul de muncă.

Este interesant că nu poate fi reprogramat acest interviu.  În ceea ce privește poloneza, nu există nici o cerință C1. Dar trebuie să existe un anumit nivel, fiindcă întregul interviu este în limba poloneză.

Alexandra Mănăilă: Cât a durat până ați reușit să vă angajați în domeniul medical?

Oleksandra Bilash: Când am primit documentele de la Izba Lekarskaya, am luat un taxi și am mers la câteva clinici. Am știut dinainte unde erau locuri vacante pentru medici. Dar ei nu au vrut să mă asculte, spuneau: doar trimiteți o cerere pe e-mail. Am făcut-o.  Și nu numai în clinicile din Varșovia.  Am fost odată chemată în Gdynia (un oraș din nordul Poloniei, la 440 de kilometri de Varșovia), dar nu puteam să merg acolo cu un copil mic.  Nu m-am simțit atât de sigură să fac pasul și să mă mut.  Am refuzat.  Am mers la o clinică privată LuxMed din Varșovia, am fost intervievată, dar mi s-a oferit să lucrez ca asistent medical, nu ca medic independent. Era un job mai mult de traducător între medicii polonezi și pacienții ucraineni. Mi s-a oferit un loc într-un spital departe de casă. Am refuzat. Apoi am decis să merg la un alt spital – privat polonez – (Tvój lekarz – https://twojlekarz-wawa.pl/) și a fost mai ușor aici, deoarece o mulțime de medici ucraineni lucrează, iar această clinică se concentrează pe pacienții ucraineni și vorbitori de limbă rusă. Am trimis un CV, mi s-a răspuns, am fost invitată la un interviu și am refuzat alte propuneri pentru că mi-am dat seama că vreau să lucrez aici.

Mai mult de o lună am fost în negocieri. A fost o perioadă de probă când am mers cu un medic care lucra în clinică de mult timp și care a fost mereu cu mine. Salariile sunt diferite în diferite clinici.  Există o diferență în plata polonezilor și ucrainenilor. Nu avem de ce să ne plângem. Am primit un loc de muncă.  Într-o oră prietena mea primește cu 20 zloti mai puțin decât un medic polonez, dar medicul polonez are o diplomă europeană.  Noi nu. Până nu ne confirmăm diploma, nu vom avea același salariu.

Alexandra Mănăilă: Cât de dificil este să învățați limba poloneză?

Oleksandra Bilash: Învăț constant limba poloneză.  Este păcat că nu am posibilitatea utilizării practice a limbii, deoarece în clinica noastră, în cea mai mare parte, comunicarea este în ucraineană sau rusă.  Și când vin pacienții polonezi, mărturisesc, sunt puțin îngrijorată: mă vor înțelege? I-am speriat?  Pentru a mă menține în formă, sunt în mod constant angajată cu un tutore – de la început, când am venit în Polonia și încerc să conversez. Nu a existat nicio cerință în clinică ca limba poloneză să fie la nivelul C1.Eu când am ajuns la clinică, vorbeam deja poloneză, dar nu a existat nici o cerință.  Toate documentele trebuie completate în limba poloneză și e greu să faci asta.

Alexandra Mănăilă:  Ce naționalitate au pacienții pe care-i consultați?

Oleksandra Bilash: Pacienții mei sunt pacienți vorbitori de limbă ucraineană sau rusă. Ucrainenii, belarușii, chiar și rușii sunt, dar au venit și polonezi. Nu a existat niciodată cineva care să fi făcut aluzie la naționalitate.  Din contră, au fost remarci din partea pacienților polonezi : Slavă Domnului că nu a fost un medic polonez. Este imposibil să ajungi la medicul polonez!

Alexandra Mănăilă:  Ce urmează în ceea ce vă privește?

Oleksandra Bilash: În orice caz, este necesar să-mi confirm diploma, deoarece permisul de muncă este limitat în timp.  Nu pot să lucrez așa toată viața.  Trebuie să dau două examene: limba medicală poloneză și testul medical polonez.  După aceea, merg la PolishStajż   lekarza – un stagiu obligatoriu.  După acest stagiu suntem deja egali cu medicii polonezi.  Apoi, decid dacă merg la o specializare mai restrânsă sau nu – rămân ca medic de prim contact. Eu am stabilit că, aș dori să lucrez puțin aici, pentru că este o echipă foarte bună, chiar dacă într-o bună zi o să merg să lucrez într-o clinică de stat poloneză.  Dar am de gând să-mi confirm diploma, mă pregătesc pentru acest examen.

Alexandra Mănăilă: Cunoașteți alți refugiați ucraineni cu profesii medicale care sunt în Polonia?

Oleksandra Bilash: Da, o cunosc pe Anna Gorban, a lucrat ca pediatru în Ucraina. Acum este în Germania, din câte știu. A lucrat la clinica noastră.  Cunosc doi medici.  Dar unul a fost în Polonia, a mers mai departe, celălalt imediat în Irlanda.

Alexandra Mănăilă: Vă gândiți să vă întoarceți în Ucraina?

Oleksandra Bilash: Acum nu știu ce să fac. Copilul meu are aproape 4 ani și vrea să meargă acasă.  Până nu se va termina războiul, nu mă voi mai întoarce pentru siguranța copilului meu. Dacă războiul se va sfârși, de exemplu, peste 2 de ani, iar eu la acel moment îmi voi confirma diploma și voi munci aici, nu sunt sigură că mă voi întoarce. După doi ani petrecuți în Polonia, sinceră să fiu, îmi este greu să răspund unde este casa mea.

Alexandra Mănăilă: Ce sfaturi aveți pentru refugiații ucraineni medici care nu pot profesa în țările gazdă în meseria în care s-au pregătit?

Oleksandra Bilash: Polonia a oferit cu 100% mai multe oportunități decât alte țări. Am prieteni în alte țări – Germania, Danemarca, care nu au o astfel de oportunitate. Este necesar să li se confirme diploma acolo ca să lucreze, pentru că un medic care nu lucrează zilnic își pierde calificările, experiența și interesul pentru muncă. Dacă aveți ocazia să confirmați o diplomă, faceți-o! Dacă nu, schimbați țara!

 

Serialul multimedia ,,Ce acces au pe piața muncii medicii ucraineni refugiați în România, Polonia, Republica Moldova” este realizat de echipa formată din Alexandra Mănăilă și Mihai-Gabriel Mănăilă pentru VIDEOMEDICINA.ro și susținut de SCIENCE+, o rețea în domeniul jurnalismului de sănătate și științific din Europa Centrală și de Est dezvoltată de Free Press for Eastern Europe (Cehia) și Free Press Unlimited.

Foto: Arhiva personală dr. Oleksandra Bilash
Mulțumiri speciale pentru sprijinul acordat în realizarea acestui interviu:  Natalka Ryaba și Piotr Drabik

Puteți urmări și celelalte episoade ale serialului:

 

_________________

Я з Дніпропетровської області, з Кривого Рогу. Коли у нас ставало все голосніше й голосніше, я вирішила виїжджати. У мене маленька дитина, на той момент їй було 1,5 роки. Спочатку – через три місяці від початку великої війни – ми з родиною переїхали в Калуш, на Західну Україну. А вже у липні 2022 року я поїхала до Польщі, до Варшави. Там були мої мама і тато, у нього рак, там він отримував лікування. Ще у мене у Варшаві дила подруга, яка допомогла з переїздом. Ще тут живе моя молодша сестра.

Я працювала в поліклінічній лікарні – десь 1,5 роки до війни. Але під час навчання ми теж ходили на різні прийоми, операції. В Україні я була терапевтом.

Перша моя робота була в аеропорту – я прибирала офіси там. Моя мама приїхала раніше, вона через агентство влаштувалась на роботу. Коли я приїхала, то так само через нього влаштувалась. Ми працювала 5-6 днів на тиждень з 5 ранку до 14.00. В Україні, крім терапії, я займалась ще дієтологією. Коли я приходила з аеропорту додому, то починала онлайн-консультації. Я пишу меню для похудання. Я маю свою клієнтуру.

Поки я працювала в аеропорту, паралельно у цей час я збирала документи. Моя подруга, яка тут давно живе, сказала, що треба зробити в Україні апостиль. Я зробила вдома. Колись ще до війни ми розмовляли з чоловіком, що, можливо, у майбутньому ми переїдемо до Польщі. Ми тут були і в гостях, і по роботі. Ми не виключали переїзду. Тому апостиль потрібен був би у будь-якому випадку. Простіше було зробити, коли я була ще в Україні. Потрібен був диплом, документи зі школи, паспорт – жодних специфічних документів. Які загалом треба документи, я дізналась, зокрема, з груп у телеграмі. Так само моя подруга багато чого дізналась. Ще до війни була можливість медикам у Польщі працювати за так званим обмеженим правом, тобто спрощеною системою. І коли війна почалась, ця можливість залишилась і наші лікарі цим користуються. Про що йде мова? Видається дозвіл на працю на певний період часу. Комусь на місяць, рік, два, три. Обов’язково має бути старший лікар, який наглядає, як ти працюєш, який тобі допомагає, з яким ти радишся. Я зайшла на сторінку Міністерства охорони здоров’я Польщі, де був перелік необхідних документів. Що треба було? Нотаріально завірена присяжним нотаріусом копія диплома з додатком, довідка про несудимість, паспорт. Все це ти відправляєш або по пошті, або особисто відносиш. Там складаєш заяву, вказуєш свою спеціалізацію. І все – чекаєш відповіді. Вони можуть дати або позитивну відповідь, або негативну. Я отримала свою відповідь дуже швидко – через два місяці. Потім після отримання відповіді подаєшся в Izba lekarska (Лікарське товариство) – це для тих, хто не має складеного раніше мовного іспиту (йдеться про спеціалізований мовний іспит для медиків. – Ред.). Всі йдуть на так звану співбесіду. Ти читаєш медичну літературу, переказуєш, що прочитав, тобі ставлять питання, спілкуєшся з членами комісії, їх четверо. Остання частина – письмовий іспит. Просять описати, наприклад, якийсь конкретний практичний випадок. Потім просять вийти – і через хвилин 5 вони дають свою відповідь. І саме ця Ізба присвоює тобі номер права дозвола на виконання твоє лікарської діяльності. Через два тижні вони видають пластикову картку – лікарське посвідчення, печатку з номером. Мені цей дозвіл дали на 5 років. Протягом всього цього часу у мене має бути опікун – лікар, який так би мовити мені допомагає. Його назначає лікарня, куди ми йдемо працювати. Якщо у роботодавця нема такої особи, то можуть і не взяти на роботу.

Цікаво, що перескладати цю співбесіду не можна. Щодо польської, то нема вимоги С1. Але певний рівень має бути. Бо вся співбесіда польською. Треба розуміти медичний лексикон.

Ми з чоловіком колись давно обдумували варіант переїзду до Польщі. Але то було до війни. Бо у нас у Кривому Розі усе було – садочки, робота, житло – стабільність. Якби не війна, то ми, напевно, і не переїхали. Бо у нас були не конкретні плани, а розмови. Але війна змусила. Через маленьку дитину я була змушена переїхати. Бо було дуже гучно. Це було небезпечно. Так, ми бігали у бомбосховища, але ми там сиділи 3-5 годин, їй на той момент було 1,5 роки, вона плакала, лякалась. Тому вирішили спочатку на Західну Україну. Але там було непросто і з житлом, і з роботою. Садки не працювали, чоловік працював, але я – ні. Не могла кинути дитину, щоб працювати.

Коли я отримала документи на руки від Ізби лекарської, я просто взяла таксі і поїхала в деякі клініки. Я заздалегідь знала, де є вакантні місця для лікарів. Але вони не хотіли мене слухати, мовляв, лише на електронну пошту відправляйте запит. Я так і робила. Причому не тільки у варшавські клініки  відправляла. Мені якось передзвонили з Гдині (місто на півночі Польщі, за 440 кілометрів від Варшави). Але я не могла поїхати з маленькою дитиною. Крім того, я не почувалась настільки впевненою для переїзду. Я відмовилась. Я ходила у приватну клініку LuxMed у Варшаві, пройшла співбесіду, але мені там пропонували працювати асистентом лікаря, а не як самостійний лікар, це більше як перекладач між польськими лікарями і українськими пацієнтами. Крім того, мені запропонували місце у віддаленій від дому лікарні. Я відмовилась. Потім вирішила поїхати ще в одну лікарню – польську приватну – Твій лікар (Twój lekarz – https://twojlekarz-wawa.pl/). Тут було простіше, бо дуже багато українських лікарів працює, ця клініка орієнтована на українсько- і російськомовних пацієнтів. Я відправила резюме, мені відповіли, запросили на співбесіду. І я відмовилась від інших пропозицій, бо зрозуміла, що хочу тут працювати.

Більше місяця тривали перемовини. Був пробний період, коли я ходила з лікарем, який давно у клініці працює. Вона завжди була зі мною. Моментів дуже багато. Наприклад, навіть таке питання – куди відправити на рентген – я спочатку не знала. І я питала в опікуна. Мені ніколи не було важко працювати з людьми. Страшніше було, щоб я десь не зробила якусь дурницю, неправильні кроки. Як у нас в Україні: у тебе є пацієнт, ти можеш бути з ним на зв’язку 24/7. Він може тобі в месенджери прислати аналізи, ти можеш з ним зв’язатися. Тут трохи не так. Пацієнти не можуть тобі надзвонювати, вони мають записуватись на прийом. Я не можу дзвонити не з робочого телефону. Я за це переживала, мені було б легше, якби я знала стан пацієнта.

Я польську мову постійно вивчаю. Шкода, що я не маю можливість практичного використання мови, бо у нас у клініці здебільшого спілкування українською чи російською. І коли приходять польські пацієнти, я, зізнаюсь, нервуюсь. Зараз менше. Раптом вони мене не зрозуміють? Дуже сильно за це переживаю. Чи не перелякала я польського пацієнта? Щоб постійно тримати себе у тонусі, я постійно займаюсь із репетитором – від самого початку, як приїхала до Польщі. У клініці не було вимоги, що твоя мова має бути на рівні С1. Коли я прийшла в клініку, я розмовляла польською. Але вимоги не було. Однак всю документацію треба заповнювати польською. І якщо ти не маєш бодай якогось рівня, то це складно робити.

Мої пацієнти – це україно- чи російськомовні пацієнти. Українці, білоруси, навіть росіяни є, але не часто. Приходять також поляки. Не було ніколи такого, щоб хтось натякав на національність. Навпаки було таке, що польський пацієнт казав: слава богу, що не польський лікар. Бо до польського лікаря потрапити неможливо.

У будь-якому випадку треба підтверджувати диплом. Тому що наш дозвіл на працю він є обмеженим у часі. Я не зможу так все життя працювати. Треба складати два іспити. Один – мовний, польська медична мова. Інший – медичні тести польською. Після того ти йдеш на так званий стаж (польською Staż lekarza) – обов’язкове стажування. Там ти вчишся працювати. Навіть якщо ти є лікарем, то під час стажування ти як студент. Коли йдеш на стажування, то відбирають оцей дозвіл на обмежену працю. А після стажування ми вже прирівнюємось до польських лікарів, які тільки-но закінчили це стажування. Далі ти сам вирішуєш, чи ти йдеш на більш вузьку спеціалізацію чи ні – залишаєшся як лікар першого контакту. Для себе я так визначила: навіть якщо я піду працювати у польську державну клініку, я би хотіла тут трохи працювати, бо дуже хороший колектив. Але підтверджувати диплом збираюсь, готуюсь до цього іспиту.

Так, я знаю Анну Горбань, вона в Україні працювала педіатром. Вона зараз у Німеччині, як я знаю. Вона працювала у нашій клініці. Із Сум знаю двох лікарів. Але один був у Польщі, поїхав далі, інший відразу в Ірландію.

Я думаю, що не важно знайти роботу. Але питання власного досвіду – чи маєш ти його? Наприклад, чи маєш ти ще якусь спеціалізацію? Наприклад, терапевт-кардіолог чи терапевт-невролог. У нас так можна. Не знаю, як тут після стажування. Зарплати різні у різних клініках. Є різниця в оплаті польських та українських. Але нам нема чого жалітись. Ми отримали роботу. У годину моя подружка отримує на 20 злотих менше у годину за польського. У польського лікаря диплом європейський. У нас – ні. Поки ми не підтвердимо свій диплом, у нас не будуть однакові зарплати.

Зараз я не знаю, що робити. Моїй дитині майже 4 років, вона хоче додому. Поки не закінчиться війна, я не повернусь. Передусім через безпеку для моєї дитини. Якщо війна закінчиться, наприклад, через 2 роки, а я на той момент уже підтверджу свій диплом і буду тут працювати, то я теж не впевнена, що повернусь. Після двох років у Польщі мені, якщо чесно, складно відповісти, де мій дім.

Польща 100% дала більше можливостей за інші країни. У мене є знайомі в інших країнах – Німеччині, Данії, у них нема такої можливості. Там треба підтверджувати диплом і лише тоді можна працювати. Але ми маємо можливість працювати, поки готуєшся до захисту диплому.

Щоб я порадила українським лікарям у Румунії? Поміняти країну. Це глобально. Якщо є можливість підтвердження диплому, зробіть це. Бо лікар, який не працює щоденно, втрачає і кваліфікацію, і досвід, і інтерес до праці.

_______________________________

Vă invităm să urmăriți materialele jurnalistice produse de noi și pe:

© europontis.com | videomedicina.ro

 

Despre Alexandra Manaila

Alexandra Mănăilă este jurnalist specializat în domeniul medical, având o experiență de 23 de ani în mass media. Are background medical, a lucrat în sistemul sanitar și cunoaște problemele cu care se confruntă profesioniștii din sistem. Înțelege și vorbește limba pacienților, cunoaște și empatizează cu nevoile bolnavilor din România și le mediatizează prin intermediul proiectelor în care este implicată. A fost de-a lungul vremii coordonator al diverselor publicații din trusturi importante de presă adresate publicului larg, dar și la cele dedicate specialiștilor din domeniul sanitar. Creator de proiecte media inovatoare, a ocupat poziții de top management în companii, a lucrat și în firme mici, dar și în corporații, iar de mai bine de 6 ani este freelancer, lucrând doar în propria companie (EUROPONTIS.com). Este trainer în comunicare, formator de opinie și bune practici în jurnalism, fiind co-fondator al Școlii de Boli Rare pentru jurnaliști. A câștigat numeroase premii jurnalistice și având în vedere experiența vastă atât în presa scrisă cât și în audio-video și online, este solicitată și implicată în foarte multe proiecte legate de sănătate. Este adesea invitată să modereze și să prezinte dezbateri, conferințe, evenimente și gale organizate de societăți medicale, asociații de pacienți, la care participă autorități medicale, lideri de opinie. Cunoscătoare a sistemului medical atât din interior, cât și din exterior, pledează pentru cauzele pacienților români și este implicată în diverse colaborări cu asociațiile de pacienți dar și cu alți profesioniști din sănătate, atât din România cât și din străinătate.

Vezi și:

Prima refugiată din Ucraina care a cerut echivalarea studiilor în România, o farmacistă care lucrează la Salvați Copiii

De la declanșarea crizei din Ucraina și până în prezent, organizația Salvați Copiii România a …